Mitologia greacă, precursoare a mitologiei romane, a dat startul unei călătorii imaginare din care s-au inspirat, la rândul lor, toți marii gânditori ai lumii. La fel ca orice artă universală, nici aceasta nu este îngrădită de granițe terestre sau culturale, ci înglobează în ansamblul ei totalitatea simțirilor materiale și imateriale. Mai mult decât atât, ca o excepție de la regulă, mitologia reprezintă un nucleu infinit de inspirație, prin intermediul căreia ia naștere muzica, pictura, și îndeosebi sculptura, cât și versul odelor care împreună aduc un omagiu vechilor zei. Pe lângă aceste dovezi palpabile, cea mai mare mărturie adusă în sprijinul poveștilor mitologice este răsunetul lor de-a lungul timpului, prin tragediile grecești menite să țină aprinsă flacăra înțelepciunii străvechi. Orice colos este dat uitării, indiferent de splendoarea sa, numai poveștile transmise oral sau în scris fac posibilă continuitatea eternă, menținută vie de fiecare generație în parte, pentru că acestea sunt alimentate chiar de sufletul uman. Trăirile și emoțiile vechilor eroi sunt simțite cu aceeași intensitate și de omul contemporan. Aceleași instincte sunt conservate în interiorul sufletului uman, de la facerea lumii, care duc conștiința umană pe culmile cele mai înalte și abrupte: iubirea, gelozia și teama de moarte. Așadar, nu e de mirare faptul că unele expresii au rămas nemuritoare, grație înțelesului metaforic, care îmbracă orice vulnerabilitate umană în haina strălucitoare ce stă sub semnul aurei divine. 

O expresie metaforică perpetuată de-a lungul timpului, ne amintește de cultul eroilor semizei.

„Călcâiul lui Ahile” – probabil este expresia care se bucură de cea mai mare popularitate. Contribuția sa la cimentarea mitologiei grecești este semnificativă, Ahile fiind un personaj cheie al epopeii homerice Iliada, în care este relatat celebrul război troian. Născut semizeu din zeița mării Thetis și muritorul Peleus, soarta acestuia va sta întotdeauna sub semnul incertitudinii. Puternica zeiță, l-a cufundat ținându-l de călcâi din frageda pruncie în râul Styh, pentru a-i oferi nemurirea. Numai că acest râu este situat la granița dintre lumea celor vii și al celor morți, un loc în care cei vii călătoresc spre infern cu spaimă, iar morții își plâng veșnic amarul. Un râu al urii, după cum îi spune și numele, tradus din greacă, care va exercita asupra eroului înrâurirea negativă pe care o are această apă asupra muritorilor. Ahile, este expus la granița dintre viață și moarte, care se află în punctul vulnerabil al unui călcâi, din care își va trage ulterior și moartea. Un ritual al morții premature l-am putea numi, acel moment când Thetis a intervenit asupra sorții propriului copil. Ahile și-a atras ura zeului Apollo, întrucât a luptat de partea grecilor împotriva troienilor, fiind ademenit de partea greacă, prin Odiseu. Protector al cetății Troia, prin excelență, Apollo ar fi îndreptat săgeata lui Paris asupra călcâiului lui Ahile, singurul său punct vulnerabil. Deși Ahile părea invincibil, ura lui Apollo i-a adus, în cele din urmă, tragicul sfârșit.

În jurul acestui personaj mitologic s-a creat un cult al eroului, venerat îndeosebi pentru curajul său dovedit în lupte și în războiul care i-a adus sfârșitul. Dar, în urma amintirii acestui cult străvechi, a rămas vie, în continuare, amintirea sentimentul nobil al vitejiei, care animă pe tinerii fascinați de fapte eroice.

Transpusă la realitatea zilelor noastre expresia „călcâiul lui Ahile” are cu totul alte valențe. Dacă ne raportăm la valorile postmoderne, observăm traseul tumultuos al unui erou al antichității grecești, care și-a găsit ecoul în agitația realității actuale, în care orice urmă de fragilitate este luată drept slăbiciune, motiv pentru care trăim într-o lume a aparențelor, unde fiecare își ascunde cu grijă propria vulnerabilitate. Perfecțiunea a ajuns un etalon al cultului contemporan la care omenirea aspiră precum eroii mitologiei grecești aspirau la nemurire. Oricum am privi lucrurile, cultul eroului semizeu este perpetuat prin expresia „călcâiul lui Ahile”, nu doar prin numeroasele trimiteri în literatură, ci și prin simplul fapt că fiecare om sau personaj poate ceda sub impulsul unei emoții, care va dezvălui la un moment dat adevărata sa natură.