Miile de turiști care frecventează anual litoralul românesc pleacă uneori cu un gust amar după un sejur de câteva zile, în care s-au confruntat cu diferite neajunsuri sau au avut de furcă cu algele – inamicii numărul unu al copiilor. Dar, aceeași turiști revin an de an, în ciuda țărmurilor cu nisipuri aurii de pe litoralul bulgăresc, sau al plajelor cu nisip fin și ape cristaline de un albastru electrizant din insulele Grecești sau din Turcia, pentru că nicăieri nu-i ca acasă. Un turist autentic nu va cădea niciodată sub vraja mării strălucirii Răsăritului balcanic, ci se va lăsa îndemnat de vocea îmbietoare al litoralului românesc. 

„Turistul” însingurat

Probabil că puțini dintre voi v-ați întrebat cum era să fii „turist”  acum  2 milenii în același loc, venit tocmai din mijlocul Imperiului Roman, exilat chiar în orașul Tomis, pe același țărm al Mării Negre, numit Pontus Euxinus în vremea aceea. Cu siguranță acel „turist roman” a avut un gust cu mult mai amar decât oricare altul. Important este faptul că amintirea lui dăinuie, în ciuda timpului, care a consolidat imaginea poetului Ovidius, a cărui statuie străjuiește neîncetat în fața Muzeului de Istorie și Arheologie din Constanța, asemenea unui gânditor însingurat.

Așadar, cine a venit pe țărmul Mării Negre în vacanță, la Mamaia sau la altă stațiune de îmbăiere, nu are cum să nu remarce faptul că cel mai răsunător nume este cel al poetului roman Ovidius, pe numele său complet Publius Ovidius Naso. În cinstea sa avem cea mai pregnantă universitate de stat din zonă care îi poartă numele „Universitatea Ovidius” și orașul Ovidiu, aflat la numai 13 km de municipiul Constanța.

Oglinda vechiului țărm al Mării Negre

Oglinda vechiului țărm al Mării Negre se reflectă în Tristele și nelipsitele Scrisori din Pont (opera revelatoare alcătuită din cinci, respectiv patru volume al descrierii ținuturilor, al locuitorilor și al vieții pe care o duceau geții pe aceste meleaguri, în urmă cu 2000 de ani). Exasperat de iernile năprasnice în care marea înghețată devenea un nou câmp de luptă și de războaiele necontenite ale geților, poetul își plânge în versuri amarul.

Dacă la venirea sa pe aceste meleaguri Ovidius, mânat de deznădejde afirma faptul că:

„Aci îmi duc eu traiul în sânul barbariei,/ Cu fiarele sarmate, cu besii și cu geții/ Nedemni a li răspunde un echo-n versul meu. [...] Fugi, fugi de astă țară, tu, omule, ferice!/ Și totuși din întreaga nemărginită lume/ Aice, ah! Aice osânda m-a trimis![1]”

În ciuda exagerărilor de ordin poetic, sub directa influență a războaielor la care se antrenau geții cu sarmații și a climei potrivnice, cu mult diferită de clima cea blândă pe care o oferea Roma cea însorită, Ovidius se resemnează, treptat, cu traiul pe care îl consideră barbar.

Dacă ne uităm puțin cu atenție la aceste poeme putem observa cu ușurință faptul că tomitanii  erau oameni căliți și obișnuiți cu traiul greu. Nici izvoarele de apă nu păreau să aibă apă dulce, ci numai apă sărată de mare, iar câmpurile nelucrate se umpleau de pelin, o plantă perenă amară din care se face absintul. „Pe câmpiile cele întinse crește pelin amar[2]” se lamenta zadarnic poetul, iar apa menită să potolească setea, din contră o accentua „când o bei nu știi, dacă îți taie sau îți mărește setea[3]”.

Dar, ca un „turist”  cu ședere permanentă pe aceste meleaguri poetul îndurerat învață limba barbarilor, detestă în continuare frigul și războaiele, dar ajunge să țină cu adevărat la locuitorii acestui loc. Ceea ce rezultă din toată această ecuație este redobândirea muzei care îi arată un nou drum poetului. Acesta ajunge să combine stihurile latine cu cele getice, ba mai mult, compune versuri chiar în limba pe care o numește barbară, reușită pe care o destăinuie unui prieten în cea de-a IV-a epistolă a sa:

„Muza mea, ce se recunoaște după propria ei culoare, poate fi remarcată după defectele ei. Și nu trebuie să te miri dacă versurile mele sunt rele; le-am făcut fiind aproape un poet get. Ah, mi-e rușine, dar am compus un poem și în limba geților și vorbele barbare le-am modulat după ritmul latin. Și am plăcut – felicită-mă – și am început să-mi câștig faimă de poet printre neumanii geți.[4]”

Dacă litoralul getic era greu de suportat pe vremea aceea, iar amărăciunea exilului îmbinată cu cea a pelinului nu a doborât un suflet sensibil ca cel al poetului sus-numit, turistul contemporan cu atât are mai puține motive de îngrijorare. Poate că am moștenit puțin din lamentarea poetului latin și vedem țărmul românesc cu aceeași ochi neîncrezători, în care algele și serviciile proaste ne amintesc de frământarea în fața traiului potrivnic și al pelinului, de care era înconjurat ținutul geților. Dar, întreaga scenă tragicomică a contribuit la consolidarea unei experiențe autentice. Farmecul acestui loc este de neegalat, întrucât orice experiență am avea noi acum, nici una nu se compară cu cea a poetului roman.

Bibliografie

• Popa-Lisseanu, G., Dacia în autorii clasici, Editura Vestala, București, 2015.

[1] G.Popa-Lisseanu, Dacia în autorii clasici, Editura Vestala, București, 2015, pp. 53-55.

[2]  Ibidem, p. 65.

[3] Loc. cit.

[4] G.Popa-Lisseanu, Dacia în autorii clasici, Editura Vestala, București, 2015, pp. 67-68.