Miorița – un vinars cu suflet românesc

De fiecare dată când văd copii jucându-se pe stradă în vacanțele de vară, bucuroși că au mai încheiat un an școlar, îmi aduc aminte cu nostalgie de taberele de vară, de pe vremea când eram și eu elevă. Excursia cu clasa, cum îmi plăcea să o numesc era momentul pe care îl așteptam mereu cu sufletul la gură. Era cel mai prielnic moment în care construiam legături emoționale complexe și profunde cu colegii de clasă și cu alți copii de la alte clase sau școli. Mereu am considerat că atunci era momentul adevărului – momentul în care fiecare copil își dezvăluia adevărata sa latură interioară. Cei timizi deveneau dezinvolți și de multe ori erau centrul atenției, cei mai populari dintre ei nu mai beneficiu de atenție maximă și energia lor era axată mai mult pe descoperirea noilor obiective ce trebuiau explorate. Pe de altă parte, cercurile restrânse de prieteni, frecvente la școală se dispersau, și toți copii erau deschiși unul față de altul. Magia aceasta ținea doar pe parcursul excursiei. Odată ce reveneam la programul zilnic școlar, vechile obiceiuri se reinstalau automat la locul lor. Fiecare revenea la vechile preferințe și cercuri de prietenii alese, fără a aminti vreun cuvânt despre cele petrecute pe timpul verii, ca și cum excursia ar fi fost organizată într-o lume imaginară.

Istoria unor pietre cioplite...

M-am născut într-un oraș istoric, construit pe ruinele unui oraș și mai vechi. Ruinele cetății Tomis sunt prezente oriunde ai privi cu ochii, în centrul orașului vechi din Constanța. Denumit după regina masagetă Tomiris, iar mai târziu colonizat de negustorii greci, orașul abundă de istorii și artefacte antice. Obișnuită de mic copil cu mini-excursiile de rigoare la muzee și vizitarea Parcului Arheologic, unde putem admira ruinele vechiului zid al cetății Tomis am prins drag față de tot ce înseamnă piatră cioplită sau sculptată. De la statuia poetului roman Ovidius la bustul lui Mihai Eminescu, până la statuia Șarpelui Glykon sau Gânditorul de la Hamangia din Istria, liniile curbe și drepte ale acestor sculpturi au o eleganță și o distincție aparte. Trecerea timpului le-a înnobilat, devenind în timp nu doar o amintire a vremurilor demult apuse, ci și o sursă de inspirație continuă.

În excursiile cu clasa, de care vorbeam mai devreme, am descoperit și alte comori pe care țara aceasta le păstrează ca pe un testament viu. Megaliți, precum Sfinxul sau Babele din Munții Bucegi sunt precum două busole care luminează în întuneric pașii celor care au nevoie să redescopere valorile atemporale ale munților românești. Pe cât de simpliste par, la o primă vedere, pe atât sunt de enigmatice și de fascinante. Pietre sculptate de uriași, care au rămas mute pe vecie. Dar ceea ce m-a fascinat mereu este măiestria și talentul pe care o au doar cei mai aleși dintre sculptori. O piatră sculptată dintr-un singur bloc de marmură, cum e statuia Șarpelui Glykon, sau o sculptură în care artistul a adus la viață nu doar o materie primă neînsuflețită, ci esența care se ascunde în spatele chipului de lut cioplit. Această alchimie se poate realiza numai dacă artistul însărcinat cu această responsabilitate ascultă vibrația interioară a materialului pe care îl cioplește. „Tăietura directă” în piatră sau orice alt material brut, fără reveniri inutile asupra obiectului artei, reprezintă esența unui sculptor desăvârșit. O astfel de filozofie se află în spatele lucrărilor sculptorului Constantin Brâncuși, supranumit și „întemeietorul sculpturii moderne” – cel care este autorul incontestabilei Coloanei Infinitului, din Târgu Jiu. El însuși afirma faptul că până și pietrele aparent neînsuflețite au propriul lor ritm și spirit, care le face să vibreze în acord cu mâna meșterului, numai dacă știe cum să le asculte tăcerea, după cum afirma:

„Prin tăietura directă sculptorul se vede silit să înfrunte pieptiș natura inevitabilă și nemiloasă a materialelor și, adeseori, în adâncimea marmorei, pietrei sau bronzului, un sculptor insuficient de priceput, în urma unui efort stângaci, omoară spiritul materialelor și continuă apoi să lucreze într-o materie neînsuflețită.

Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră - ci trebuie să le ducem până la acel punct, unde alții vor înțelege limba lor. Nu poți să faci ceea ce vrei tu să faci, ci numai ceea ce îți permite materialul.”

La realizarea monumentalei lucrări Coloana Infinitului, numită inițial Coloana fără Sfârșit, după cum afirmă cercetătorul Sorin Buliga, se atestă, totodată, și valoarea intrinsecă ce stă la baza acestei opere de artă – și anume tradiția populară românească. Comitetul însărcinat la acea vreme să evalueze lucrarea a fost luat prin surprindere, atunci când a constatat că Brâncuși și-a luat inspirația din stâlpii funerari precreștini:

„Cei de față au privit, oarecum, uimiți proiectul monumentului, pentru că vedeau un simplu stâlp țărănesc. În toată România, de la Gorj și până în Maramureș se găsesc astfel de stâlpi țărănești, ca un șir de romburi. Atât la stâlpii de poartă, cât și la stâlpii de cerdac, precum și la stâlpii de înmormântare, din cimitir, întâlnim aceste forme.

Avem în mod cert această denumire a lui Brâncuși, Coloana fără Sfârșit, iar cine numește astfel opera nu va greși vreodată.“

Acești stâlpi au la bază tradiția precreștină a dacilor, o scară care ține sub greutatea sa bolta cerească a pământului, și, totodată, reprezintă o scară de urcat spre cer, prin care sufletul uman poate atinge nemurirea (infinitul). Poate că Brâncuși a imortalizat esența spiritului românesc prin ridicarea la rang de artă a unei tradiții ancestrale cu ecouri în lumea modernă. Întreaga noastră tradiție este construită pe un fond precreștin, peste care s-a suprapus cultul ortodox.

Paradoxul cultural pe meleagurile strămoșești

Mai mult decât atât, și străinii care ne vizitează țara simt aceste valori adânc împământenite în conștiința neamului românesc. Într-un articol intitulat „Un japonez în Maramureș” este redată chintesența acestui popor, văzută prin ochii profesorului și savantului japonez Minoru Nambara:

„Țăranii Maramureșului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureș. În alte țări simți, știi că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, în Maramureș, este omul primordial în noblețea sa princiară, în frumusețea lui de înaltă civilizație.”

Mai departe, Miya Kosey, un scriitor și fotograf japonez „consideră Maramureșul centrul lumii”.

După cum putem observa, simplitatea este la ea acasă și întruchipează forma cea mai pură, un axis mundi, care traversează atât linia spațială, cât și pe cea temporală.

Cea mai pură expresie a mitului românesc creator de artă – balada Miorița

Și dacă tot am vorbit despre tradiții precreștine și totemuri religioase de înmormântare, precum stâlpii funerari, mă voi raporta și la rituri de trecere funerare, cum ar fi cel exemplificat în balada populară Miorița.

După studiile unor cercetători, folcloriști și etnografi pasionați, ar exista în jur de 2000 de variante ale acestei balade, culese din diferite regiuni ale țării. Ceea ce este cu adevărat fascinant la această baladă, pe care cu toții o cunoaștem este faptul că deși în varianta consemnată de Vasile Alecsandri, eroul sacrificat este ciobanul moldovean, în toate celelalte zone geografice, eroul sau victima este din zona din care a fost culeasă respectiva variantă a baladei. Fiecare român, fie ardelean, muntean ori moldovean se regăsește în ipostaza ciobănașului ucis. Nimeni nu își atribuie rolul de călău. Acest fapt duce la o unitate culturală desăvârșită.

Unirea cea Mică a Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 a avut totodată ca argument precursor și această unitate culturală a românilor din Moldova și Țara Românească.

Dar Miorița își are originea într-o tradiție precreștină, în care moartea era văzută drept o cale de a dobândi nemurirea, după religia dacilor care credeau în cultul lui Zalmoxis. Așa cum în baladă a fost ales spre sacrificiu ciobănașul cel mai mândru, cel mai tânăr, neprihănit și cel mai avut, la fel și mitul creștin ortodox ne învață despre sacrificiul asumat pentru răscumpărarea oamenilor, pe care Fiul Domnului l-a săvârșit. Miorița nu este despre resemnarea în fața morții, ci despre înțelegerea și pregătirea pentru acest ritual în termenii cei mai profunzi și mai spirituali cu putință. E un mod de a conștientiza adevărata filosofie a vieții, care în mod paradoxal este subordonată celuilalt tărâm, așadar o filosofie cu privire la moarte. De altfel, tot acest procedeu este manifestat în plan simbolic – moartea materiei nu e sinonimă cu moartea existențială, a sufletului.

Între toate aceste mituri și însemne precreștine ce nu și-au pierdut din substanță nici în ziua de azi, ba dimpotrivă acestea constituie liantul care unește românii de pretutindeni, fie că sunt din zone diferite ale țării sau trăiesc prin țări străine, e de ajuns să auzim de Miorița și deja simțim că suntem o singură națiune.

Vinarsul Miorița de la Beciul Domnesc – sublim și rafinat

Astfel, nu întâmplător, la poalele munților Subcarpații de Curbură din Odobești, județul Vrancea, tronează maiestuos în inima munților Vrancei – epicentrul țării noastre - crama Beciul Domnesc. Aceasta adăpostește sub egida sa, o comoară inestimabilă de vinarsuri și vinuri premium. Dar, cel mai pur și mai autentic vinars ce însumează tradiția vie, prin care se regăsesc românii de pretutindeni este Vinarsul Miorița. Acesta se regăsește sub forma a trei variante, după cum urmează: Miorița V.S. (esența simplității), Miorița V.S.O.P. (farmecul simplității) și Miorița X.O. (rafinamentul simplității). Trei variante cu reflexii aurite de chihlimbar, care au darul de a atinge cu aromele sale coarda sensibilă a sufletului uman. Inspirate din tradiția populară, din seninătatea și simplitatea cu care oamenii arhaici își duceau zilele pe munții mioritici, licoarea aceasta este însoțită și de rafinamentul lucrurilor care s-au sedimentat și s-au înnobilat în timp.

Vinarsul Miorița ne oferă „O gură de rai”, asemenea unei înghițituri de aer tare de munte, atunci când dorim să degustăm tăria acestei licori. Eleganța sticlelor este asemenea pietrei șlefuite cu atenție de sculptorii talentați. Aceștia au înțeles că înainte de toate, important este ca ingredientele din interiorul sticlei să fie pure și să emane simplitate, pentru a putea să prelucreze nestingheriți această licoare cu gesturi precise, astfel încât să nu deterioreze esența, la fel cum sculptorul utilizează cu măiestrie o „tăietură directă” în blocul de piatră, menită să păstreze nealterat „spiritul materialelor” cu care lucrează.

Asemenea sculpturilor antice sau cele moderne, inspirate din tradiția ancestrală, odată cu trecerea timpului și cele trei variante de vinars Miorița au căpătat mai mult stil și eleganță, în ciuda înfățișării lor simpliste. În fiecare zi, descoperim cu surprindere faptul că unicitatea constă tocmai în valoarea pe care timpul o dăruiește lucrurilor menite să treacă testul timpului. Din anul 1949, de când e înființată compania Beciul Domnesc, vinarsul Miorița, una dintre cele mai elegante expresii din portofoliul acestei firme a trecut cu brio testul timpului. Iar o experiență desăvârșită nu vine niciodată neînsoțită de o trăire autentică, pur românească.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025!

Sursa foto utilizată: galeria Beciul Domnesc.

Bibliografie: