Povestiri de ținut în palmă de Yasunari Kawabata – reflexii ale sufletului japonez

Scriitorii japonezi s-au remarcat, de-a lungul timpului, printr-o naturalețe și finețe artistică aparte, ce i-a consacrat pe scara valorilor universale, marcată de un ermetism puternic ancorat în cultura niponă, care ne atrage și ne contrariază în același timp. Dacă vocile inerente ale acestor scriitori sunt la prima vedere fidele modelului auster, totodată acestea ne invită pe nesimțite să le descoperim tainele, care de cele mai multe ori, se risipesc pe nesimțite în văzduh chiar în clipa când se atinge apogeul narațiunii, lăsând loc de numeroase interpretări. În același stil sobru și decadent se prezintă și volumul Povestiri de ținut în palmă al scriitorului Yasunari Kawabata, în care speranța chiar dacă se întrezărește spre finalul fiecărei povestiri e spulberată ca prin farmec de un deznodământ mistificat, care ne invită la propriile noastre introspecții asupra naturii umane.

Reflexii ale sufletului japonez – singurătatea și fragilitatea

Povestirile alcătuiesc un ansamblu de proze scurte scrise pe durata a jumătate de secol, între anii 1916 – 1965, care reflectă, ca într-o oglindă, frânturi din viața scriitorului. Imaginea de ansamblu este al unui jurnal decorat cu povestiri artistice, în care sunt presărate atât întâmplări din viața scriitorului, cât și evenimente istorice cruciale din soarta Japoniei, de după cel de-al doilea Război Mondial. În general, povestirile lui Kawabata sunt construite pe un substrat marcat de o fragilitate atemporală. Încă din prima povestire a volumului suntem introduși în spațiul guvernat de singurătatea pe care o aduce în sufletul tânărului nepot, moartea bunicului său, ca mai apoi să fim martori la singurătatea unor suflete care rămân perplexe în urma episodului celor două bombe atomice. Toate aceste scenarii sunt redate în acest volum printr-o estetică a cuvântului, care ne ajută să reflectăm asupra traumei și asupra fragilității naturii umane, în ansamblul ei. În ciuda acestor considerente, viața continuă, se reface, întrucât poporul japonez este capabil să renască după orice calamitate.

Tema centrală a singurătății reapare spre sfârșitul volumului, de data aceasta pentru a accentua sentimentul de singurătate pe care îl conștientizăm spre sfârșitul vieții. În ciuda fragilității umane, Kawabata ne lasă moștenire aceste povestiri, ca o mărturie a efemerității eterne, în care scurta noastră călătorie în această lume poate rămâne vie în memoria colectivă a poporului său și chiar mai departe de granițele acestuia.

Volumul de față cuprinde o selecție de 103 povestiri din formatul considerat standard de 122, care a apărut la editura Humanitas Fiction, în anul 2018. Anterior acestui volum a fost publicată o primă selecție de povestiri, scrise între anii 1936 – 1958, intitulată Valsul florilor, apărută în anul 2013, la aceeași editură.

Individualitatea scriitorului nipon

Narațiunea și câmpul vizual construit sunt subordonate unei expresii literare unice. Scriitori care-și explorează propriul eu lăuntric, ce devine treptat, pe măsură ce se amplifică, la o scară mai largă, ecoul unei întregi națiuni. Spiritul comunitar, de societate de grup, care ajută poporul să renască, are un impact semnificativ asupra mentalității japonezilor. Așadar, cum altfel să simțim ritmul interior al unei societăți ancorate puternic în specificitatea sa națională, dacă nu prin prisma unor voci individualizate, care se remarcă printre milioanele de suflete nipone? Vocea unui scriitor adună atât vocile pregnante, cât și vocile mai puțin auzite ale personajelor, care de data aceasta primesc oportunitatea de a-și face auzită propria individualitate, atent selecționată de scriitor.

Paradoxul cultural vs. paradoxul spiritual

Pentru europeni, literatura japoneză este oarecum greu de descifrat, întrucât mentalitatea japonezilor marcați de izolarea granițelor din perioada medievală Edo (1603-1868) se răsfrânge inevitabil și în literatură. În mod paradoxal, această perioadă istorică de auto-izolare, pe de o parte, a facilitat în continuare practicarea comerțului cu Țările de Jos, China și Coreea, iar pe de altă parte a contribuit în mod substanțial la consolidarea valorilor naționale, în spiritul cărora s-a conturat imaginea culturală a unei Japonii atemporale. În operele scriitorilor japonezi nu putem să nu observăm cum timpul de multe ori parcă ar sta în loc, iar acțiunea în sine este urmată în mod inevitabil de o detașare în fața morții, pe care numai spiritul nipon o poate șlefui în intimitatea minții sale, astfel încât să o aducă la rang de artă și de ritual național. În această ordine de idei, japonezii atribuie un rol important lumii inefabile a spiritelor. Granița care delimitează legătura cu celălalt tărâm este aproape invizibilă. Miturile și fantasmele se întrepătrund, devenind nemuritoare prin recrearea unor ritualuri ancestrale în nenumăratele temple shintoiste din marile orașe nipone, care păstrează în continuare amintirea vremurilor demult apuse. Toate aceste obiceiuri, tradiții sau superstiții nu fac decât să confere o strălucire aparte literaturii nipone. O lume în care comuniunea dintre spirite este posibilă, o lume a unei realități imediate, cum o numea și Max Blecher, în cartea sa Întâmplări în irealitatea imediată, în care aparent orice este posibil, dar nu totul este permis. Dacă Blecher reușește să ne atragă atenția de la adevărata problemă cu care se confruntă – boala necruțătoare de care suferea, și pune în evidență relația subconștientului cu o realitate care se află la granița a două lumi – una reală și una imaginară, Kawabata merge mult mai departe. La Blecher, acest spațiu vid, pe jumătate material este alimentat de imaginația halucinantă a autorului, dar care e constant readus la realitate de durerea provocată de boală. Întreaga scenă reflectă nevoia de a evada din suferință spre atingerea unui obiectiv imposibil de atins sau de încadrat atât, într-un spațiul real, cât și în cel imaginar. O provocare asemănătoare o are de parcurs și Kawabata prin vocile personajelor sale, care se luptă să atingă aceeași realitate plasată la granița a două lumi, între un personaj din lumea spiritelor și unul care primește inițierea în această lume, prin simpla amintire al celuilalt spirit. O astfel de realitate este puternic creionată în povestirea „Imortalitate”. Așadar, pe lângă paradoxul cultural, ne lovim în chip nevăzut și de acest paradox spiritual.

Premiul Nobel obținut pentru redarea esenței spiritului nipon

Printre scriitorii japonezi nu putem să nu ne oprim la Yasunari Kawabata, cel care a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 1968, întrucât scrierile acestuia exprimă esența spiritului nipon. Juriul și-a exprimat admirația „... pentru măiestria lui literară, care înfățișează cu mare sensibilitate esența spiritului japonez.”

Pe lângă marile sale capodopere, precum Țara zăpezilor, prin care și-a câștigat și notorietatea, Maestrul de go sau Dansatoarea din Izu, nuvela sa de debut, volumul de față, Povestiri de ținut în palmă, ocupă un loc special în opera sa, întrucât scriitorul înglobează totalitatea temelor utilizate în romanele sale. În acest fel reușește să „adune” de-a lungul vieții, sub forma acestor povestiri, mai mult decât un jurnal al evenimentelor care i-au marcat viața, întrucât a început să lucreze la aceste povestiri încă din adolescență și le-a terminat spre sfârșitul vieții, cât și un jurnal al stilului de scriere, care cuprinde totalitatea temelor sale majore abordate de-a lungul anilor.

„Povestirile” lui Kawabata sunt „de ținut în palmă”, întrucât acestea relevă și atestă esența japonezilor așa cum erau ei surprinși în mod natural în urmă cu aproape o sută de ani, în viața de zi cu zi, cu iubirile, greutățile și provocările lor. Cu astfel de evocări ale Japoniei moderne cu greu ne vom reîntâlni, așadar ele trebuie prețuite și protejate la adevărata lor valoare, contribuind la creionarea portretului unei națiuni. Chiar dacă societatea a evoluat și este ultra modernizată, amprenta culturală este în continuare adânc înrădăcinată în mentalitatea japonezilor contemporani. O simbioză a acestor considerente este omniprezentă, iar fără cunoașterea substratului cultural al acestui popor nu vom reuși niciodată să-i înțelegem la adevărata lor valoare.

Cum a reușit Kawabata să imortalizeze frânturi din esența spiritului japonez?

În această carte cititorii simt cum trăiesc alături de personaje, iar narațiunea se subordonează unui ciclu scurt de povestiri, asemenea unor haikuuri caligrafiate cu măiestrie, pe hârtia albă, care pictează în sufletele cititorilor fiecare cuvânt, precum un vers. Rândurile curg lin, ca într-un poem scurt ce imortalizează viața, trăirile și emoțiile japonezilor din ultimul secol. O pictură cromatică, în care se întrepătrund culorile tinereții autorului, acompaniate de răsunetul unor momente cheie din viața acestuia – înmormântarea bunicului, prima iubire sau memoria vie, dar surdă a războiului necruțător.

Esența spiritului nipon este marcată de fragilitatea simțurilor și de un rafinament artistic care, paradoxal, conferă tărie și putere celor care prețuiesc ceea ce se ascunde în spatele unei realități dure. „Un vas fragil” ca o statuie de porțelan ne duce cu gândul la efemeritatea naturii umane, în toată splendoarea sa. Numai că farmecul și frumusețea chipului de lut constau tocmai în această fragilitate, care își pierde din substanță odată cu trecerea anilor.

„Când trecea trenul, pielea ei de porțelan rece tremura fin, odată cu ușile de sticlă ale magazinului. «Oare n-o să cadă cumva în stradă statuia asta?» mă îngrijoram eu puțin de fiecare dată când aveam drum pe-acolo. Și am avut un vis.

Corpul lui Kanzeon se răsturnă, venind direct spre mine.

Întinzându-și brusc brațele albe, lungi și plinuțe, mă cuprinse pe după gât. Transformarea sinistră, doar a brațelor, într-un corp viu, precum și senzația de răceală a porțelanului m-au făcut să sar înapoi.

Fără un zgomot, statuia se sparse în bucățele.”[1]

Kawabata surprinde această fragilitate în povestirea „Un vas fragil” în care compară fetele tinere cu aceste vase, care trebuie prețuite și protejate, pentru a nu se sparge precum o statuie de porțelan.

La japonezi fragilitatea este surprinsă prin frumusețea florilor de cireși care se desprind ușor și cad purtate de vânt, pentru ca imaginea învăluită de prospețimea și mireasma acestora să rămână întipărite în sufletele oamenilor, ca o chemare la o deschidere a simțurilor în fața lucrurilor efemere, care dau un sens profund vieții. În fiecare adiere de vânt, susur al râurilor, aromă discretă a ceaiului sau floare de cireș, japonezii caută un sens profund, dar minimalist care așteaptă să fie descifrat, asemenea acestor povestiri scrise de Kawabata.

Bibliografie

Kawabata, Yasunari, Povestiri de ținut în palmă, Selecție, traducere, note și glosar de Flavius Florea, Editura Humanitas Fiction, București, 2018.

[1] Yasunari Kawabata, Povestiri de ținut în palmă, Selecție, traducere, note și glosar de Flavius Florea, Editura Humanitas Fiction, București, 2018, pp. 13-14.